luni, 5 ianuarie 2015

VIAŢA PĂRINTELUI ADRIAN FĂGEŢEANU, MULTPĂTIMITORUL

PĂRINTELE ADRIAN FĂGEŢEANU, MULTPĂTIMITORUL      


COPILĂRIA
Părintele Adrian s-a născut în data de 3 noiembrie 1912, în nordul Bucovinei, corn. Deleni, jud. Cernăuţi, Ucraina de astăzi, din părinţii Mihail preot şi mama sa, prezbitera Aurora. Alexandru, după numele de Botez, primeşte o aleasă educaţie creştină, provenind dintr-o familie cu generaţie de preoţi, bunicul de pe mamă fiind tot preot. Mama a fost cea care l-a educat foarte mult în iubirea de Dumnezeu, atât pe el cât şi pe sora lui mai mică. Tatăl îi pune primele baze catehetice şi dogmatice ale teologiei  Ortodoxe,  precum şi bazele culturale, studiind mai mulţi învăţaţi, filosofi şi oameni de ştiinţă. Despre tatăl său, Părintele Adrian avea să spună: „Tatăl meu a fost preot şi el mi-a explicat prima dată ce înseamnă ortodox. Mi-a explicat atât de bine încât numai profesorul meu, decanul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, Vasile Gheorghiu, care era respectat şi peste hotare - chiar Patriarhul Bulgariei a fost coleg cu mine la acestprofesor  a putut să mai adauge ceva".     
În 1918 a intrat la şcoala primară pe care a absolvit-o în 1922. După aceea a urmat cursurile liceului Dimitrie Cantemir din oraşul Cosmeni, iar în 1927 a trecut la liceul Aron Pumnul din Cernăuţi. încă din copilărie, Părintele Adrian nutrea sentimente nobile, patriotice, pornite dintr-o inima iubitoare de neam şi strămoşii pământului bucovinean, mult încercat şi obidit. Aflând de la mama sa că străbunicul său, Vasile Blându, a fost gazda celor care au luptat ca Bucovina, care era sub austro-ungari, să aparţină României, înfiinţează Soci-etatea „Arboroasa", alături de părintele Pangratie Sidorovici, Ciprian Porumbescu, istoricul Dimitrie Onciu. Arestaţi şi condamnaţi de regimul austro-ungar ca spioni în favoarea României, înfiinţează mai târziu societatea „Junimea", din care a făcut parte şi Mihai Emi-nescu. Aşadar micul Adrian îşi formează calităţile de luptător în Societatea „Junimea", al cărei membru era. „În Junimea am avut preşedinte un profesor de germană, Arcadie Dulgan. Era şi bun creştin şi bun român şi în ea am cunoscut foarte mulţi intelectuali: şi poeţi şi scriitori şi profesori care erau foarte bine pregătiţi din punct de vedere profesional".

MAI PUTERNIC DECÂT MOARTEA
Aflăm dintr-o întâmplare relatată chiar de Părintele însuşi, cum Dumnezeu avea o lucrare aparte cu acest ales şi binecuvântat oştean al neamului românesc, un mare rugător, dar şi luptător tenace pentru dreptate şi adevăr. Aşa se face, că încă de mic Părintele Adrian era mai puternic decât moartea. La vârsta de cinci ani, spunea părintele, în 1917, în timpul refugiului din Bucovina, când se desprinde de Imperiul Habsburgic, suit într-o căruţă împreună cu părinţii săi - erau foarte mulţi oameni care se refugiau în acel timp şi el fiind cu părinţii în căruţă, nu înţelegea ce se întâmpla, ce tragedie trăiau familiile şi oamenii din satele învecinate.
Avea chef de joacă şi atras de zgomotul prundişului peste care călcau caii, s-a aplecat din căruţă şi într-o clipă de neatenţie, accidentul s-a produs. Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, roata calului i-a trecut peste burtă şi a murit pe loc spre groaza părinţilor. Avea abdomenul spart şi i se vedeau intestinele risipite pe prundiş. „Mama săraca era disperată. Plângea tânguindu-se de durere, în timp ce ceilalţi refugiaţi oprind căruţele în dreptul nostru o acuzau că totul se petrecuse din vina ei, că n-avusese grijă de mine. Tot ei au sfătuit-o să nu mai poarte cadavrul cu ea, pentru că copilul e mort deja şi să-1 înmormânteze în primul sat. Satul se numea Hiliţa. Aşa a făcut. Părinţii şi mama răvăşită de durere au oprit în dreptul bisericii, dar pentru că preotul paroh nu era acolo, era plecat, m-a lăsat în seama unui diacon şi a plătit o babă să mă spele, să facă toate cele necesare pentru înmormântare,   ea plecând mai departe de teamă să nu piardă convoiul refugiaţilor. Şi într-adevăr, bătrâna aceea s-a apucat de treabă după datină, m-a spălat, m-a îmbrăcat în straie curate, m-a aşezat pe masă, mi-a pus lumânarea sub formă de colac pe piept şi a început să citească din Psaltire. Trecuse deja o zi. Noaptea se înstăpânea peste încăpere şi cum bătrâna continua să citească rugăciunile pentru mort, cineva a zis: Babo, închide fereastra! Femeia s-a mirat, uşa era închisă, fereastra era închisă, atunci 'de ce clipoceşte lumânarea de pe pieptul mortului?, a mai întrebat omul care priveghea în încăpere. Apropiindu-se de mine, a văzut că respiram. Nu ştiu dacă a fost cu adevărat o minune sau că baba, frecându-mă, m-a apăsat şi mi-a pus inima în mişcare. Ştiu doar că oamenii au trimis vorbă prin alţi refugiaţi să-i găsească pe mama şi pe tata şi să le transmită că băiatul lor a înviat. Nu vă spun ce bucurie au trăit părinţii mei că, neputând întoarce căruţa din cauza convoiului ce venea din spate, s-au întors pe jos. M-au dus la spitalul de la Suceava, medicul m-a cusut spunând că în viaţa lui, nu mai văzuse asemenea caz".

ÎN SLUJBA DREPTĂŢII   
Odată tatăl meu m-a întrebat: „Pe cine iubeşti tu cel mai mult?" Tata credea că am să spun: „Pe bunica de pe mamă, pentru că ea, când venea la noi, ne aducea saci întregi de bunătăţi". Eu am răspuns: „Cel mai mult ţin la ţăranul care munceşte din zori până în noapte şi nimeni nu-l apără, nu-i dă dreptate şi neavând bani să-şi ia un avocat, nu câştigă procesele". „Măi, băiete, dacă e adevărat ce spui tu că simţi, după ce termini liceul, să studiezi
dreptul, să te faci avocat şi să-i aperi pe cei necăjiţi".
Se înscrie astfel la Facultatea de Drept din Cernăuţi pe care a absolvit-o în 1937. Duce ca student o intensă activitate politică şi culturală. Face parte din Asociaţia „Junimea", participă la congresele studenţeşti de la Sibiu, Braşov şi Craiova. Se simte tot mai apropiat de Mişcarea Legionară. Participă la un congres legionar la Suceava în 1935, însă nu devine deocamdată membru. Pleacă la Fălticeni unde unchiul său avea o funcţie importantă în poliţie, ca să-şi facă stagiul în avocatură. Nu s-a adaptat vieţii de avocat stagiar şi dă concurs pentru unul din posturile Ministerului de Interne. A fost comisar la Biroul Administrativ Fălticeni, trece apoi la Judiciar, iar între 1939 - ian. 1941 este şeful biroului de Siguranţă.
Este arestat şi condamnat pentru „rebeliune" de Tribunalul Militar Iaşi, sentinţa 68 din 17 februarie 1941, la 5 ani închisoare corectională. Este deţinut până în iunie 1941, trecând prin închisoarea militară A.C.A., Galata, Văcăreşti, Braşov.     

LUPTĂTOR PE FRONT ÎMPOTRIVA COMUNISMULUI
În urma decretului de „reabilitare" al lui Antonescu, pleacă pe front în linia întâi. Intră ca voluntar în Regimentul 82 Infanterie dorind să lupte pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Pe linia frontului aproape de Stalingrad a fost rănit grav, aproape de moarte, la maxilarul inferior, în 1942. „Când s-a declarat război împotriva comuniştilor din Rusia, eram secretar la o primărie urbană şi am făcut cerere la un regiment din Alba-Iulia că vreau să plec voluntar pe front să lupt împotriva ateismului. Ei m-au primit şi am plecat cu un detaşament de voluntari, cei mai mulţi ardeleni, pentru că ni s-a spus că dacă reuşim să câştigăm războiul împotriva marxismului din Rusia, atunci vom recâştiga cele trei judeţe din Ardeal.
Când am ajuns cu detaşamentul de voluntari peste Nistru, primele detaşamente româneşti erau deja acolo şi am dat de generalul Dragalina, fiul eroului Dragalina. El m-a folosit în problemele grele, mă trimitea în spatele frontului. Odată mi-a dat un plic şi mi-a spus: Să duci plicul acesta la alt general de corp de armată. Şi eu am spus: Dar ce scrie acolo? Şi el m-a lovit uşor cu palma: Prostuţule, nu trebuie să ştii ce scrie pentru că dacă eşti prins, te vor bate până ce vei spune ce ştii. Dacă nu ştii, nu ştii. Dacă te prinde careva, întâi dai foc la scrisoare şi apoi înghiţi cenuşa!...
Mulţi ruşi, văzându-mă că-mi fac cruce, mă întrebau dacă sunt pravoslavnic şi le răspundeam că sunt. Apoi îmi spuneau secretele lor şi am îngropat multe icoane valoroase în beciurile lor. In război am fost salvat de Dumnezeu deşi eu singur nu   mă feream de moarte şi eram încrezut. Nu eram atent să respect nici cele mai elementare reguli, cum ar fi să nu scoţi capul din tranşee. Eram prea încrezut şi am fost pedepsit pentru asta. Am fost rănit de moarte. Când am fost rănit, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui şi aveam desprins maxilarul stâng, desfigurat complet, iar medicii nu puteau să mă ajute şi nici să mă trimită decât seara la spital, un avion care era să se aprindă în aer, a aterizat forţat lângă mine. Iar un ofiţer pe care eu l-am salvat când o bombă a explodat şi 1-a acoperit cu ţărână, iar eu l-am dezgropat de sub pământ s-a dus la aviatori cerându-le să mă ia şi pe mine. Ei au spus că este imposibil, că nu au voie să ia nici 10 kg. peste ce au ei la bord şi el le-a pus pistolul în tâmplă, somându-i să mă ia. Ei s-au înţeles să mă ia 300-400 de metri - pistolul după 400de  metri  nu  mai  are  putere    şi apoi să mă arunce în mare. Nu m-au aruncat. Au telegrafiat la aeroportul lor, aeroportul la spitalul militar unde eram aşteptat să fiu operat. Dumnezeu m-a salvat mereu şi foarte interesant că salvările mele au fost cam la aceeaşi dată: 29 august, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul".
În două ore avionul a parcurs o sută de kilometri după care rănitul a fost dus repede la un spital unde deja era pregătită sala de operaţii. În tot acest timp, spune părintele, „m-am gândit la multe. Mi-am revăzut viaţa, mi-am pus întrebări. Nu era vorba de frica morţii, de durere fizică sau de altceva: era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama că şi dacă aş fi fost împărat sau şef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva în pustietatea câmpiei ruse. Această întâmplare mi-a schimbat viaţa din temelii. După ce am ieşit din spital, primul meu drum a fost la Putna, în faţa altarului".

SE CĂLUGĂREŞTE.    „TOT AŞA Şl TU CÂND VEI FI ARUNCAT LA FIARE OMENEŞTI SĂ NU TE LEPEZI DE HRISTOS".
Drept recunoştinţă s-a hotărât să-şi dedice restul vieţii lui Dumnezeu, intrând în mănăstire la Putna, ctitoria de suflet a voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, pe care 1-a preţuit şi iubit foarte mult. Logodnica însă îl aştepta cu devoţiune şi trimite pe fratele său la   Mănăstire pentru a-i comunica că îl aşteaptă. Părintele mulţumeşte pentru gestul şi statornicia cu care 1-a aşteptat, cere iertare şi spune că a luat o hotărâre sfântă într-un moment de mare cumpănă pentru viaţa sa şi a depus un vot sacru pe care nu-l mai
poate încălca... În această mănăstire a fost tuns în monahism în ziua de 2 februarie 1944, dându-i-se numele de Adrian şi părintele care 1-a tuns în monahism i-a spus, în chip prorocesc: „Părinte, în ziua aceasta îl prăznuim pe Sf. Mc. Adrian care a fost aruncat la fiare. Tot aşa şi tu când vei fi aruncat la fiare omeneşti să nu te lepezi de Hristos". „Am fost tuns în monahism pe 2 spre 3 februarie 1944, la Putna şi când mitropolitul Olteniei a plecat la Iaşi în Moldova m-am cerut şi eu la Putna ca să aparţin de el. Am venit la Putna şi părintele stareţ şi alţi părinţi de acolo au început să mă laude. Când au venit nişte arhierei din Ucraina şi au întrebat pe cine aveţi aici cu o viaţă mai sfântă, ei s-au apucat să spună de mine şi am spus părintelui Maca-rie: Nu stau niciun minut, nicio jumătate de minut aici, pentru că spun cântările noastre: Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar_untdelemnul  păcătoşilor să nu ungă capul meu".
Şi avea sa cunoască multe fiare omeneşti de-a lungul vieţii sale, mai ales în cei 13 ani de detenţie petrecuţi la Braşov, Târgu-Jiu, Slobozia, Suceava, Făgăraş, Jilava, Canal, Aiud, Periprava.   Cât timp a vieţuit în mănăstirea Putna a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava, 1943-1947.
În vara lui 1945 este arestat pentru activitatea de poliţist şi internat în lagărul de la Slobozia, Ialomiţa, de unde este eliberat în august 1946. În aceste momente grele devine membru al Mişcării Legionare, înfiinţând cu alţi doi colegi un cuib,„Reînvierea", care-şi propunea să lupte împotriva comunismului.
În februarie 1947, după absolvirea Teologiei, pleacă la Bucureşti să studieze filosofia.. În Iunie primeşte acceptul stareţului de la Antim,   Vasile Vasilache, să locuiască la această mănăstire. Aici va avea ocazia să asiste la celebrele conferinţe ale „Rugului Aprins", să-1 cunoască pe Sandu Tudor, care va exercita asupra lui o influenţă covârşitoare. Aici a cunoscut mulţi părinţi înduhovniciţi: Arhim. Benedict Ghiuş, Vasile Vasilache, Sofian Boghiu de care a fost legat mai apoi toată viaţa, Petroniu Tănase, Roman Braga, Arsenie Papacioc şi părintele profesor Dumitru Stăniloae.
În 1947 monahul Adrian se retrage la mănăstirea Govora şi renunţă la facultate. La Govora stă în preajma marelui stareţ Gherasim Bica. Este hirotonit ieromonah pe seama mănăstirii Govora la 2 mai 1948. Aici slujeşte până în martie 1950 când răspunde chemării lui Sandu Tudor de a veni la schitul Crasna. Securitatea însă îl arestează pe Sandu Tudor în iulie 1950, iar pe el în decembrie, ajunul Crăciunului când a fost arestat şi condamnat la şase ani de temniţă grea.
Trece pe la Făgăraş, apoi la Jilava. Este iarăşi c ondamnat la 31 martie 1952, la 8 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică. Va fi dus în mai 1952 la Canal. În1953 este transferat la Aiud, în iunie 1954 revine la Făgăraş, din nou la Jilava, de unde este eliberat pe 28 sept. 1956. În 1956, după ce a fost rejudecat şi găsit cu unanimitate de voturi nevinovat, nemaifiind dorit la Crasna, a fost îndrumat către mănăstirea  Lainici, găsind ajutor şi sprijin în părintele stareţ Calinic Caravan. întâlnindu-1 la Rarău pe Sandu Tudor, devenit Ieroschimonahul Daniil, acesta 1-a convins pe părintele Adrian să se stabilească la Slatina, dar nu a mai ajuns deoarece a fost arestat din nou la 25 februarie 1958 şi dus la Suceava. Prin sentinţa 125/1958, este condamnat în lotul Rugului Aprins la 20 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică şi 20 ani detenţie grea pentru „crima de
activitate intensă contra clasei muncitoare şi mişcării revoluţionare". Cel mai mult a stat la Aiud, unde L-a purtat permanent pe Dumnezeu în suflet. Eliberat în urma decretului din 1964, va reveni în viaţa monahală.

REZISTĂ! NU-L FACE DE RÂS PE HRISTOS!
Pe toată perioada detenţiei Părintele Adrian s-a arătat dârz, intransigent, neşovăielnic în a mărturisi fără de teamă adevărul ortodox. „Când un gardian mi-a luat crucea de la gât şi a aruncat-o la coş, eu am luat-o de acolo. El iar a aruncat-o, eu din nou am luat-o. Tot aşa de 8 ori, până când a obosit şi a zis: Ăsta e nebun. Fiecare om, chiar când îi slăbeşte credinţa, rămâne cu nădejdea. Şi e bine că o are".
Cu toate că a suferit chinuri îngrozitoare, trecând prin atâtea morţi, Părintele Adrian nu s-a dezis niciodată de credinţa lui, ba chiar simţea bucurie în chinuri şi întărire în mărturisire. Un securist pe nume Blehan l-a bătut cu bocancul în cap, încât cheagurile de sânge i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, brutele nu s-au mulţumit sa-1 pedepsească băgându-1 la carceră. Pe un ger de crăpau pietrele, au turnat două găleţi cu apă peste trupul său firav, iar în câteva ore apa a îngheţat pe el. Oare ce îi dădea atâta putere? „Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo preţuiai tot darul lui Dumnezeu. Preţuiai aerul pe care, într-o celulă suprapopulată, îl căutai câteva secunde, cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura uşii.
Preţuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui) alături de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam între noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din porţia mea. Firav şi abia ţinându-se pe picioare, era pus să ducă nişte hârdaie mai mari decât el. Nu putea să le ridice, şi atunci gardienii îl pedepseau tăindu-i raţia de mâncare.
În închisoare aveai nevoie de hrană, dar, mai presus de toate, de cuvântul lui Dumnezeu. Prin El ne-am arătat puterea".
„Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după 60 de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia. În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă. La ieşirea din Aiud, am aflat că sărmana mea mamă, atunci când scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele şi la vii, şi la morţi, neştiind nimic despre mine. Avea mare dreptate - în puşcărie eram şi viu şi mort, deopotrivă'".
„Şi eu am fost bătut, pus în cearceafuri umede ca să-mi recapăt cunoştinţa şi să recunosc că am luptat în munţi. Eu nu am luptat în munţi, ci pe front. După ce eram distrus şi chiar medicii declarau că nu mai am salvare, Dumnezeu avea grijă să mă salveze"    

 ÎN ÎNCHISOARE ÎNCETEZI SĂ EXIŞTI, DOAR HRISTOS TE ŢINE ÎN VIAŢĂ
„Eu am învăţat de la cineva metoda matematică Gauss. Fără să am calendar puteam fixa data Paştelui. Am calculat data Paştelui şi mi-am dat seama că era exact în acea noapte. Gardienii ne descurajau că nu se mai fac slujbe în Biserică şi atunci m-am gândit să dau puţin curaj fraţilor din închisoare şi am strigat la geam care era puţin întredeschis: Hristos a înviat! şi am început să cânt cu voce puternică. Şi imediat din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Răsuna Aiudul de chemarea speranţei, de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor care credeau că am început o revoltă. Alergau nebuneşte prin curte şi trăgeau focuri de avertisment, dădeau telefoane şi cereau întăriri. Erau speriaţi de glasurile noastre reunite, de forţa spirituală a credinţei, pe care nicio fereastră zăbrelită nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate înţelege. Tăria pe care ţi-o dă Dumnezeu ar fi una din ele... În închisoare încetezi să exişti, doar Hristos te ţine în viaţă;".
Părintele, ager la minte şi cu discernământ, cunoştea bine situaţia politică şi nu nădăjduia deloc în niciun sistem politic, ce le-ar putea aduce salvarea. „Nu ne făceam iluzii, majoritatea dintre noi. Numai naţional-ţărăniştii lui Maniu tot timpul spuneau că vin americanii să ne scape. Am aflat mai târziu că atunci când românii căutau înţelegere cu Stalin, Antonescu şi alţii au apelat la diferite persoane să le facă legătură cu Stalin ca să încheie un armistiţiu. Stalin n-a vrut să asculte pe niciunul. A trimis o scrisoare în care spunea: Discut numai cu    comandantul armatei, pentru că nu pot să fac armistiţiu cu un om politic. Scrisoarea a ajuns la Maniu şi el a făcut ca în «O Scrisoare pierdută», lasă că o ţin eu să o dau americanilor, în loc să i-o dea lui Antonescu ca să facă armistiţiu. Americanii nu au mai venit. Dimpotrivă au dat arme sofisticate ruşilor şi abia atunci, ruşii ne-au biruit"  

ELIBERAREA   
„Când am fost eliberat din închisoare prin decretul din 1964, prin amnistia dată de Gheorghiu Dej, mi se cerea să mă prezint la mănăstirea de unde am fost arestat. Asta era mănăstirea Crasna-Gorj şi eu m-am dus acolo.
Când am intrat pe poartă şi m-am apropiat de stareţul) care era iubit de comunişti, el mi-a zis: Dacă în cinci minute n-ai ieşit pe poartă, îţi rămâne capul pe butucul de spart lemne. Eu abia mă ţineam pe picioare, atât eram de anemic şi de slăbit. Un ţăran bătrân a auzit lucrul acesta şi îmi spune: Văd că eşti slab şi prăpădit. Eu deşi sunt ţăran aproape analfabet, îţi dau un sfat: Du-te la Lainici. Acolo este un stareţ, omul lui Dumnezeu şi ai să vezi că el o să te îngrijească, o să te scape şi de boală şi de slăbiciune şi de toate. Şi aşa am făcut. Am mers la Lainici şi am dat de stareţul Calinic Caravan care când m-a văzut mi-a zis: Omule, nu poţi să fii de folos cu nimic, nici să slujeşti, nici nimic. A băgat mâna în buzunar. Du-te la Târgu-Jiu la spital şi te înzdrăveneşte şi abia când ai să fii în putere să vii la mine. Aşa am făcut. Medicii m-au întremat şi când a văzut părintele că pot să slujesc a făcut raport la Craiova la mitropolitul Firmilian care m-a făcut şi duhovnic". ..Ceea ce m-a impresionat la părintele Calinic era bunătatea fără margini şi, mai ales, rugăciunea necontenită. Se ruga mereu, oriunde, zi şi noapte. Se ruga pentru noi, pentru toată ţara, pentru cei prigoniţi pentru dreptate. Se ... ruga chiar şi pentru duşmanii văzuţi şi nevăzuţi, pentru comunişti, spunând: Toţi sunt fraţii noştri. Dragostea noastră o să le înmoaie inima. Roagă-te şi tu pentru ei. Sincer, am zâmbit în sinea mea, după câte pătimisem de pe urma lor. Aş fi făcut orice, dar să mă rog pentru comunişti era peste puterile mele. Stareţul Calinic nu a zis nimic - doar a zâmbit. Nu a trecut mult timp şi în faţa mănăstirii a oprit un alai de maşini negre şi luxoase. Era mare agitaţie grozavă la poartă şi din maşină a coborât Nicolae Ceauşescu. Îndreptându-se spre mine, m-a întrebat: Dumneata eşti preot?... Am venit cu părinţii mei şi aş vrea să le citeşti nişte rugăciuni pentru sănătate. Cine ar fi putut crede aşa ceva? Căutând a nu mă pierde cu firea, am   intrat în biserică împreună cu ei şi mi-am împlinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceauşescu şi, deci, pentru comunişti. Atunci, am înţeles zâmbetul părintelui Calinic. Părintele ştia totul. Avea rugăciunea văzătoare".   
În 1967 a fost trimis ca preot misionar în Episcopia Clujului, slujind în mai multe locuri: Chilia de Jos, Piatra Fântânele, Dorişoara unde a şi ctitorit o biserică. În iunie 1972 a fost transferat la Schitul Cheia Prahova, iar în 1973 la mănăstirea Ciorogârla până în noiembrie 1975 când a revenit la mănăstirea Căldăruşani. În anul 1979 avea să schimbe din nou locul de vieţuire, fiind preot slujitor la mănăstirea Viforâta stând aici până în mai 1981, când revine la mănăstirea Antim din Bucureşti.
Cât timp a stat la mănăstirea Antim, 21 de ani, a ctitorit mănăstirea de călugări Piteşteanu-Balaciu, pe care a refăcut-o în mare parte ca şi biserica Sf. Andrei din Bucureşti. Dedicat slujirii la Sf. Altar şi la scaunul de spovedanie, a slujit neîntrerupt până în iulie 2003 când se retrage la schitul Locurele aparţinând de mănăstirea Lainici. în ianuarie 2008, în urma unei întâmplări ce i-a afectat grav sănătatea, este nevoit să coboare la mănăstirea Lainici pentru îngrijirea sănătăţii sale.

APOSTOL AL BUCUREŞTILOR
„Ca duhovnic, eu am fost mai riguros aşa cum şi Sf. Vasile a fost mai riguros ca alţii".  Se cunoaşte acrivia Părintelui privind dogma Bisericii Ortodoxe, pe care nu a trădat-o niciodată. Adesea mustra pe cei care se abăteau de la canoanele Bisericii, fie ei şi episcopi. A fost un luptător aprig împotriva ereziei ecumenismului şi a tuturor rătăcirilor religioase. A fost cel care ne-a izbăvit de lupii văzuţi şi de cei nevăzuţi, arătând pe faţă faptele ruşinoase ale antihriştilor din vremea noastră. Se ştie îndemnul Părintelui Adrian de a nu accepta actele biometrice, ca unele ce sunt premergătoare peceţii antihristice şi încuraja păstrarea simplităţii şi a tradiţiei creştine. Era neostenit în scaunul de spovedanie şi a îndrumat mulţime de credincioşi.
Venea dimineaţa de la ora 4 şi spovedea până pe la 8, mărturiseşte Părintele Mihail Stanciu, ucenic apropiat al Părintelui, apoi începea Sf. Liturghie şi ani de zile a slujit zilnic Sf. Liturghie, aici la Mănăstirea Antim, pe când părintele Sofian era plecat prin America sau prin Siria, la pictură prin ţară să zugrăvească biserici. Părintele Adrian îi ţinea locul şi nu ştiu dacă i-aţi cunoscut, dar atunci când mergeau împreună, se completau: părintele Sofian cu o blândeţe şi o bucurie lină pe care o iradia aşa continuu, iar părintele Adrian cu o trezvie şi cu o hotărâre în a mărturisi credinţa pe care n-am văzut-o   la alţii. Spre finalul vieţii când suferea la spital, l-am întrebat acum câteva zile: „Părinte care-i cea mai mare virtute a omului, cea mai mare comoară a sufletului omenesc, cel mai mare dar până la urmă de la Dumnezeu?" Şi el a zis: „Smerenia. Căutaţi să agonisiţi smerenia!" Şi a continuat: „Şi jertfa, adică jertfelnicia. Iar apoi, spune el, dacă te-ai supărat cu cineva, nu sta aşa! Mergi cu părere de rău şi împacă-te cu el! Să nu apună soarele peste mânia voastră".
Deja după   suferinţa din noiembrie, starea de sănătate a părintelui Adrian se şubrezea pe zi ce trecea şi această aşteptare a trecerii lui din această viaţă în veşnicie devenea tot mai apăsătoare. Îl şi vedeam pe părintele cum slăbea din ce în ce mai mult cu trupul, cum înainta în vârstă şi cred că i-a rânduit Dumnezeu ca după acel accident cerebral să se lepede de grijile şi de frământările şi de consumul legat de lucrurile din această lume. Se înnoise aproape ca un copil şi se bucura atunci când mergeam să-i cerem binecuvântare, când ne vedea şi ne dăruia prin zâmbetul lui bucuria unei întâlniri pe care o doream cât mai prelungită.
Cu 13 luni înainte de a împlini vârsta de 100 de ani, trece în împărăţia Tatălui ceresc, sub oblăduirea sfântului său drag, Antim Ivireanul, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale vieţi multpătimitoare. Nu întâmplător, Părintele Adrian Făgeţeanu a fost eliberat din închisoare în ziua de prăznuire a Sfântul Antim Ivireanul în '56, a fost duhovnic în mănăstirea ce poarta numele sfântului Antim şi a plecat la Domnul tot în această zi, de ziua Sfântului Antim Ivireanul (27 septembrie 2011). A fost înmormântat la mănăstirea Lainici de Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie), dorind să fie îngropat alături de stareţul său mult iubit, Părintele Calinic.   Iubitor şi lucrător al rugăciunii isihaste, Părintele Adrian, alături de Sfântul Irodion şi Părintele Calinic, s-a dus să întregească ceata sfinţilor rugători pentru neamul românesc şi ajutători în nevoi tuturor celor le cer ajutorul.
Spunea şi Pr. Mihai Andrei Aldea:  „Părintele Adrian alături de părintele Sofian au fost Apostolii Bucureştilor. Au fost atâtea mii de oameni care au descoperit credinţa la picioarele lor, la Sf. Spovedanie şi prin cuvintele lor de învăţătură şi prin tot ceea ce au lucrat ei... Spunea cineva că se scutură duhovnicii noştri în ultima vreme, cum se scutură florile din copac şi rămâne pustiit toamna. Dar nu este_aşa.. Nu rămâne pustiit pentru că acolo unde au fost florile, apar pe urmă fructele, roadele, iar aici ar trebui să răsară mult mai multe roade pentru că mulţi au fost fii duhovniceşti. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru părintele Adrian până în clipa în care ne vom ruga părintelui Adrian să se roage pentru noi. Amin"'. 

BIBLIOGRAFIE
Predica de la înmormântare, a Părintelui Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul mănăstirii Lainici.
Predica de la priveghi, a Părintelui Mihail Stanciu, ţinută la mănăstirea Antim.
Interviu cu Părintele Adrian, în emisiunea de la Mondo Tv,
Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie, DVD, vol. 1. Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX.



Părintele Mihai Andrei Aldea, cuvânt panegiric ţinut la priveghiul Părintelui Adrian. 

Sursa materialului:  Preluare integrală din revista Atitudini Nr. 19 / 2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă salut! Vă rugăm folosiţi comentarii decente în duh ortodox!