duminică, 16 februarie 2014

ATROCITATILE BARBARE COMISE DE UNGURI ASUPRA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA

De Prof. Dr. Mihai Fătu

Într-adevăr, în perioada ce a urmat Dictatului de la Viena, românii din teritoriul ocupat de Ungaria hort-hystă au fost supuşi unor situaţii dintre cele mai dramatice, nemaiîntâlnite.



Ceea ce am reprodus despre acest regim în pagina anterioară aparţine unui organ central al puterii de stat a României şi datează din toamna anului 1944. Unii ar putea să se îndoiască dacă acest document caracteriza corect drama românilor din teritoriul cotropit de Ungaria. Pentru aceştia, ca şi pentru toţi cei care vor lectura această carte, reproducem următoarea descriere făcută de un gazetar secui-maghiar (după cum el însuşi se aprecia) Gyorgy Ferencsy, care a desfăşurat o vastă activitate gazetărească la Budapesta, Satu-Mare, unde a scos foaia „Kimondom" („Mă pronunţ") şi Cluj, pe care 1-a părăsit după ocuparea oraşului de către trupele ungare, îngrozit de ceea ce i-a fost dat să vadă. Iată un fragment din lucrarea: „Golgota în Transilvania", editată la Arad, la sfârşitul anului 1940, într-o primă ediţie, iar în cea de a doua, în 1941, în editura Institutului de arte grafice „Eminescu", Bucureşti:


„Adio Cluj... într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la oraşul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâi o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revine în minte. Durerea îmi sfredeleşte inima (...) Trebuie să plec din oraşul natal şi să las aici mormântul părinţilor mei. Trebuie să spun adio Clujului. Mă desparte de el soarta necruţătoare şi cine ştie când voi mai putea păşi pe pământul lui atât de drag mie (...) Mă resemnez şi cu fruntea sus merg mai departe pe calea cea nouă. Trecutul m-a călit, căci şi luptele mele de până acum au fost un lung şir de încercări. Eu însă şi în trecut le-am privit cu calm deoarece eram convins de faptul că dreptatea este de partea mea. Am ţinut prelegeri. Am scris cărţi. Am redactat publicaţii. Cu viu grai, sau în scris întotdeauna am afirmat că ungurii din Transilvania şi înainte de război (primul război mondial — n*a*) au fost în minoritate iar sub români păturile largi ale oamenilor muncii maghiari erau complet mulţumite de soarta lor. Naţionalităţile au trăit ca cetăţeni români, cu drepturi depline, într-o totală libertate, la reforma agrară le-a revenit pământ (...)
M-am considerat întotdeauna un secui care luptă pentru o conlucrare paşnică a popoarelor care trăiesc în România, dar, în acelaşi timp, ca cetăţean român cinstit, loial am înfierat munca de subminare pornită împotriva unităţii teritoriale a patriei noastre şi m-am opus mişcărilor iredentiste. Cu ochii înlăcrămaţi, cu inima însângerată, spun adio oraşului meu natal şi cu toiagul pribegiei în mână o pornesc ca să lupt mai departe pentru Adevăr, pentru reînviere". Apoi, omul creştin Ferenczy Gyorgy spune cu sufletul răvăşit: „Trebuie însă să mă refer la umanitate, la cinste, la bunul gust, la sentimente omeneşti, când arăt atrocităţile fără seamăn care s-au comis pe pământul Transilvaniei după ocupaţie. Împotriva acestora trebuie să protesteze cu tonul cel mai vehement toată lumea, toţi acei din al cărui suflet n-a murit adevăratul creştinism, dragostea faţă de aproapele. Tocul îmi tremură în mână când aştern aceste rânduri pe hârtie. Mân-
drul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut român. (...) Durerea ne sfâşie inimile la auzul atâtor suferinţe. Cu ochii înlăcrimaţi, cu durerea în suflet, ne uităm la cer şi, precum a făcut lisus Hristos, întrebăm şi noi la fel: Cu ce au greşit? Care e vina acestor oameni nenorociţi, torturaţi? Că s-au născut români? Până aici se aude hohotul disperării a multor sute de mii de oameni ajunşi sub stăpânire străină pe pământul Golgo-tei din Transilvania, unde vântul suflă leşurile celor spânzuraţi, unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul - răzbunarea joacă dansul sălbatec, al morţii... şi aceşti oameni îndrăznesc să se numească creştini? Aceştia vorbesc despre dragostea frăţească creştină?/...) A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare — este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. De aceea nu putem exprima altceva decât dispreţ (...) şi dacă aceasta se mai continuă atunci nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg şi faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară (Arad, la 18 septembrie 1940)  vezi   Gyorgy Ferenczy, Golgota în Transilvania, 1941, p, 6-8..

Şi atrocităţile au continuat, la proporţii infinit mai mari ca până la data consemnărilor lui Ferenczy Gyorgy. In primele săptămâni ale ocupaţiei, guvernanţii horthyşti, în chip premeditat, au dat „mână liberă" armatei horthyste de ocupaţie, care a acţionat după bunul plac, asemenea "cuceritorilor" medievali: cavalerii teutoni ori conquistadorii spanioli* Pentru ocupanţi exista o singură lege: legea forţei, a „focului şi săbiei", legea pustiirii, a alungării, a nimicirii.  In acest mediu deosebit de prielnic, elementele fasciste, nyilaşiste, şoviniste din cadrul armatei horthyste sau al organizaţiilor paramilitare, diversioniste, au acţionat după bunul plac, semănând moartea, chinurile şi fărădelegile care au revoltat întreaga opinie publică, atât în ţară cât şi peste hotare.

 „La Săpânţa, ţăranii au fost bătuţi cu frânghii ude, apoi puşi să-şi sape mormântul, imitându-se procedeele de pe timpul terorii albe cu prilejul revoluţiei lui Horia. Pe Valea Vişeului mai multe sate au fost incendiate. În Borşa, toţi românii au fugit în păduri, fiind ameninţaţi că vor fi omorâţi. (...) Mulţi ruteni şi români îngroziţi de schingiuiri şi teroare s-au refugiat (...). Situaţia minorităţilor din nordul Ardealului se agravează din zi în zi, din ceas în ceas. Ei au fost scoşi în afară de lege şi pe lângă maltratările suferite li se confiscă vitele, cerealele şi întreg avutul din case" („Universul" din 23 septembrie 1940,)

In ziua de 10 septembrie 1940 a fost ocupată Gherla de trupele horthyste. Imediat s-au format bande teroriste care au început prigoana tuturor românilor. Fiecărui român i se cerea o declaraţie în care să arate ce beneficii a obţinut de la statul român în dauna celui ungar, de la unirea Transilvaniei cu România. Pentru ca aceste declaraţii să fie pe placul autorităţilor de ocupaţie, cei interogaţi erau schingiuiţi în fel şi chip. Toţi aceştia, împreună cu 300 de români aduşi din satele din împrejurimi, au fost internaţi în închisoare4. La 9 septembrie, în comuna Trăznea din judeţul Sălaj, trupele ungare au ucis 68 români între 78 şi 3 ani. Iată cum descrie evenimentele de la Ip, (acelaşi judeţ), un document din epocă:„în noaptea de 13 spre 14 septembrie, au fost ucişi în comuna Ip (...) de către soldaţi unguri, conduşi de membrii gărzii naţionale maghiare din localitate, în chinuri fioroase, 156 români. Unii au fost ucişi cu lovituri de cuţite şi baionete; alţii cu focuri de armă; femei însărcinate au fost spintecate şi batjocorite, fetele tinere au fost violate, apoi ucise. Au căzut astfel jertfe ale acestei sălbatice agresiuni între alţii 20 băieţi şi 14 fetiţe sub 16 ani. A fost ucisă în leagăn şi o fetiţă care nu avea decât două săptămâni. Cadavrele, după ce au fost jefuite, au fost aruncate într-o groapă comună, fără preot şi fără slujbă religioasă şi peste ele au aruncat var nestins" .
In total, între 1 septembrie 1940 şi 1 septembrie 1942 au fost asasinaţi în acest teritoriu românesc 991 români.


MARTIRI Al NEAMULUI ROMÂNESC

 „Cu mult mai numeroase au fost actele de schingiuiri şi maltratări executate cu o ferocitate care aminteşte de cele mai întunecate pagini din istoria umanităţii. Soldaţi, jandarmi şi bande înarmate de «patrioţi» civili, cutreierau satele româneşti devastând locuinţele şi schingiuind populaţia românească paşnică şi fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu ciomegele, alţii au fost împunşi cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile, unei fetiţe de patru ani din comuna Şuncuiuş (jud. Bihor) i-au turnat petrol în cap şi i-au dat foc, altora li se sfărâmau dinţii, li se smulgea părul cu carne (cazul femeii Maria Dobra din Cluj), li se tăiau buzele (Suciu Tănase din Cluj), alţii au fost siliţi să bea sângele ce le curgea din răni; două fete, una de 18 ani şi alta de 14 ani din comuna Mihai Bravu (jud. Bihor) au fost schingiuite bestial fiindcă nu s-au lăsat să fie violate; unora li se punea var nestins pe răni (cazul lui Popa Gheo-rghe din Huedin), altora li se punea sodă caustică pe piele peste care se turna apoi apă caldă (cazul lui Cocan Florian din Voiniceni jud. Someş). In 16 mai 1941 au fost violate în localul primăriei din Marghita (jud. Bihor) o profesoară româncă şi o fetiţă de 16 ani, căreia i-au scos ochii şi i-au tăiat sânii cu cuţitele. Lui Dumitru Matei din Oradea i s-au scos ochii cu baionetele (8 septembrie 1940) şi în acelaşi oraş fusese silit un bătrân pensionar român, la 6 septembrie 1940, după ce a fost maltratat, să mănânce fecale amestecate cu ardei şi să bea urină (,..). Sute de tineri români, încadraţi în organizaţiunea paramilitară Levente, au fost puşi la jug ca animalele şi siliţi să are şi să grape în hohotele de râs ale camarazilor maghiari. Nimic din ce poate inventa o fantezie bolnavă n-a fost lăsat neutilizat pentru a face imposibilă viaţa românilor ajunşi din nou sub stăpânire ungurească"1.



PROFANAREA BISERICII DIN RACOŞUL DE SUS (Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, fond nr. 71, Transilvania, 1920 —1944, vol 42, fila 44.)
„La câteva zile după ce a sosit armata ungară de ocupaţie, s-a dat ordin ca toţi sătenii să se adune în faţa primăriei. Comandantul a spus oamenilor că trebuie să dărâmăm biserica românească. Oamenii au rămas încremeniţi. Nimeni n-a cutezat să zică nimic. Au stat pe loc nemişcaţi mult timp. Comandantul zbiera şi insista să se apuce de dărâmat. Deodată un nebun de secui a zis: «mă urc eu». S-a urcat sus pe turlă să dea crucile jos. Dar Dumnezeu 1-a pedepsit pe loc. A căzut de sus şi a rămas mort pe loc. Nimeni dintre săteni nu a mai pus mâna să atingă biserica şi s-o dărâme" (Transilvania ultima prigoană maghiară. Edizioni Europa, 1980, Roma (Italy), p. 50.).
In final biserica a fost dărâmată de soldaţii unguri.

PROFANAREA BISERICII
DIN COMUNA LAZURI, JUD. SATU MARE:
„Soldaţii au culcat în mijlocul bisericii pe cantorul Buza Gheorghe, dezbrăcându-1 şi punându-i pe burtă — pe pielea goală — o lumânare aprinsă până s-a topit şi a ars toată, cauzându-i grave arsuri şi chinuri (...). L-au pus apoi să scoată singur crucea (Răstignirea) de gorun din faţa bisericii şi să o ducă pe umeri ca Cristos — până la locul unde au pus-o pe foc".

SCRISOAREA PREOTULUI PAROH DIN COMUNA NUŞENI CĂTRE EPISCOPIA CLUJULUI
“Excelenţa voastră, Subsemnatul preot în parohia Nuşeni, cu umilinţă fiiască aduc la înalta cunoştinţă a Excelenţei Voastre, următoarele fapte întâmplate cu mine şi cu familia mea:
În ziua de 20 Septembrie 1940, în comună s-au făcut percheziţii domiciliare din partea armatei maghiare. La ora 10 a.m. au intrat în casa parohială 4 soldaţi, unul cu gradul de sergent, conduşi de un om din comună, ungur, fără a zice baremi bună ziua, au năvălit în casă fără a spune vreun cuvânt care este scopul venirii lor la locuinţa mea. În bucătărie era dulapul cu arhivul parohial şi cărţi; au aruncat jos împrăştiind prin toată casa arhiva şi cărţile. Terminând, au intrat în a doua cameră, aruncând în batjocură hainele din paturi şi dulap, împrăştiindu-le toate prin casă. Într-un colţ al camerei era aşezată lână de oi, lucrată in caiere pentru tors, au prefăcut-o în bucăţi mici. De aci au trecut in a 3-a cameră, înjurând mereu tot timpul percheziţiei, au procedat la fel, unul dintre soldaţi voia să caute mai domol aşezându-le la loc, atunci a strigat sergentul să le arunce jos; aşa că au făcut la mijlocul camerei şi în uşi o grămadă de haine aruncate la întâmplare. Nefiind nimic, au întrebat unde e drapelul tricolor (...). Părăsind cele două camere, s-au oprit în bucătărie şi pe cuptorul de gătit mâncare era o cutie de prune aduse pentru fetiţă care e de cinci ani. Au întrebat că pentru ce sunt prunele acolo în cutie, le-a răspuns soţia în ungureşte, căci ea ştia puţin vorbi ungureşte şi eu nu ştiu, că sunt aduse pentru fetiţă să mănânce. La acest răspuns al soţiei, sergentul zbiară că noi cu prune aşteptăm pe soldaţii unguri, aruncând cutia de pe cuptor jos şi în acel moment se repede la soţia mea, de la o distanţă de 3 metri, lovind-o cu pumnul în dreptul inimii, înjurând în modul cel mai diavolesc pe români. Soţia, în urma loviturilor de pumni, este îmbrâncită într-un colţ al camerei. Eu priveam pe soţia fără a spune vreun cuvânt şi în acel moment se repede la mine, căci eram de altă parte şi începe a mă lovi cu pumnul în piept apoi mă loveşte cu piciorul împroşcându-mă şi înjurând, îmbrâncit fiind mă lipesc de peretele camerei şi imediat îmi aşează baioneta în burtă zicând că mă spintecă, strigând pe ceilalţi doi soldaţi, care făceau percheziţie în podul casei şi pe afară, să vină repede. Sosind şi ceilalţi soldaţi, strigă la mine să plec înaintea lor; îndată ce fac un pas de la perete, încep a mă lovi cu picioarele în partea dinainte strigând să plec; după aceea, tot lovindu-mă cu picioarele şi cu patul puştii m-au scos din casă tot bătându-mă, până ce am ieşit din curte prin grădină, iar de aci au spus să plec cu ei prin sat vărsând din gură veninul vorbelor murdare şi toate epitetele ştiute de ei. La poarta fiecărui locuitor mi-a poruncit să stau pe loc, trei soldaţi intrau în casă la percheziţie, iar un soldat stătea lângă mine. Mi-a fost sete, în urma zdruncinării externe şi interne, am cerut de la un credincios să-mi dea un pahar de apă şi n-a lăsat soldatul ce era lângă mine să-mi dea apă. Ajungând în dreptul unei fântâni ce era lângă drum au spus că mă vor arunca în ea. Pur-tându-mă înaintea lor la fiecare casă unde erau unguri şi cu cari se întâlneau se interesau întrebând despre faptele şi activitatea mea, precum şi raporturile sociale ce le-am avut cu ungurii în sat. Neaflându-se nicio persoană să mărturisească vreo vină asupra mea, după vreo 4-5 ore de batjocură şi hulă pe uliţele satului, intervin cinci unguri din comună să mă lase liber ca n-am făcut rău şi n-am vătămat pe nimenea. În zadar e rugămintea lor, nu voieşte. In timpul discuţiei, o altă echipă, după ce se interesează de mine şi văzând din spusele ungurilor ce erau acolo că sunt nevinovat, sergentul acelei echipe intervine şi el să mă libereze şi nu vrea, ci mă duce mai departe prin comună. La vreo jumătate de oră, prin intermediul persoanei
ce-i conducea, mă întreabă că n-am batjocorit eu pe ungurii din sat la care am răspuns să întrebe pe unguri să mărturisească. După aceea mă întreabă că nu am revolver sau armă. Am răspuns să percheziţioneze din nou şi dacă vor găsi să mă împuşte. Mergând încă puţin se opresc şi spun să merg acasă, doi soldaţi m-au escortat spunând soţiei că numai pentru aceea m-au eliberat oarece ştie ea ungureşte, dar să nu spunem la nimeni că ne-a bătut, altfel ne vor bate şi mai mult.
Noaptea a venit o ceată de soldaţi până în curte şi din cauza câinilor s-au înapoiat. Familia n-a dormit acasă în noaptea aceea ci la altă casă din sat. Această întâmplare a ajuns la cunoştinţa comandamentului militar al plasei; fiind chemat să mă prezint împreună cu mult onoratul Roman Bulea. Ne-am prezentat relatând cazul. Ofiţerul cu grad de căpitan ne-a răspuns că (...) să fiu liniştit că nu se vor mai întâmpla astfel de lucruri cu mine.

După câteva zile au venit jandarmii la locuinţă spunându-mi ce să vorbesc credincioşilor, să învăţ ungureşte cât mai repede, căci altfel nu e bine cu mine. Să pomenesc la Sf. Liturghie pe Regentul Horthy al Ungariei, cu toate titlurile, aşa cum e scris pe fotografia lui, nu româneşte ci ungureşte. M-au întrebat că fac Sf. liturghie în fiecare zi, am răspuns că, da, aproape în fiecare zi; au zis că pentru ce, căci ajunge dumineca şi sărbătorile.
Altă dată au venit iar jandarmii scriind datele personale şi familiale, mi-au spus să învăţ ungureşte iar dacă nu-mi convine să trec în România. In 10


octombrie a.c. s-a făcut o altă percheziţie, mai ales se aflau în comună o mulţime de soldaţi, cari au stat trei săptămâni în localul şcoalei. In dimineaţa acelei zile plec spre biserică, în drum mă opresc 3 soldaţi, le spun că merg la biserică ca să fac St Liturghie; îmi răspund ca să mă întorc acasă, deşi nu era departe de biserică, la o distanţă de circa 60 metri, să stau până mai târziu. După o pauză de o oră plec din nou spre biserică, în drum iar mă opresc soldaţii, că nu e permis să merg la biserică, spunând să mă întorc acasă. Prin tălmaci întreb de comandant, căci vreau să vorbesc cu el, să-mi spună că e permis sau nu a mă duce la biserică, soldaţii nu mă lasă să plec din drum nici într-o parte ci numai să mă întorc acasă. La o jumătate de oră soseşte la locuinţă un jandarm cu patru soldaţi şi cu subprimarul. In loc de salut jandarmul spune: «Alo, nevastă, nu ştie bărbatul ungureşte, să înveţe sau să plece» şi că suntem pârâţi că se află la noi haine militare, să le dăm afară, dacă le vor găsi ne vor bate şi vom fi trimişi în România. La plecare am întrebat pe jandarm că e permis să merg la biserică, mi-a spus că nu, ci voi merge altă dată. In noaptea de 12 octombrie a.c. bande de unguri civili însoţiţi de 1-2 soldaţi au plecat pe la casele locuitorilor trezindu-i din somn, i-au scos afară din casă şi i-au bătut. Dintre aceştia bătăuşi au zis că ce crede preotul românesc că va rămâne numai cu cât a fost bătut, trebuie să mai primească bătaie (...)
Aceste sunt faptele petrecute până în prezent în comuna Nuşeni referitor la persoana mea. Soţia fiind suferindă de mai mulţi ani de atunci încoace, din cauza întâmplărilor este grav bolnavă. Fetiţa s-a speriat şi a plâns când a văzut că suntem loviţi, aşa că întreaga familie nici odihnă nici mâncare nu are de atunci. Noaptea şi ziua la auzul celui mai mic zgomot sau lătrat de câine, ne cuprinde frica şi spaima, neavând nicio linişte şi odihnă. Soţia şi fetiţa sunt plecate, că nu mai pot rezista la atâta nesiguranţă şi zbuciumare.
În baza celor suferite descrise mai sus rog cu umilinţă fiiască pe Excelenţa Voastră să binevoiască a mă absolvi dela parohia Nuşeni pentru a trece în România. Sărutând sf. dreapta rămân. Cel mai suspus fiu ss. Pr  Emil Căienariu “




UN RAPORT AL PĂTIMIRILOR ROMÂNILOR DIN ORADEA
„Preoţii români din circumscripţia consulară a Oradei sunt obiect de batjocură specială a jandarmilor. Victor Tufan din Ungheni (judeţul Mureş) a fost lovit crunt cu ciomagul şi cu funia umezită în apă. Om de 60 de ani, a fost ţinut în genunchi şapte ore. Când leşina din cauza oboselii, îl făceau să-şi revină, cu lovituri de bocanci, aplicate în fluierele picioarelor, până când au învineţit. In cursul celor şapte ore de tortură inchizitorială, nu i s-a luat niciun interogatoriu. Cu funii umede l-au bătut în trei reprize, adică atâta timp cât a fost necesar să-i înnegrească carnea din creştet până în tălpi. Calvarul său nu s-a terminat cu aceasta. Au început palmele peste faţă, însoţite de cele mai triviale cuvinte. După aceea, vreo patruzeci de jandarmi s-au aşezat pe două rânduri, faţă în faţă, la un metru distanţă. Preotului i s-a dat ordin să treacă prin faţa celor două rânduri de jandarmi, cari îl loveau cu pumnii, picioarele şi patul puştii. L-au aruncat apoi în curte ca pe o zdreanţă. Pentru ca totul să depăşească cele mai cumplite halucinaţii de coşmar, după câteva, ceasuri, preotul, împreună cu soţia sa, copila şi învăţătoarea română, a fost purtat, în preajma cimitirului, prin pădurile şi hotarele satelor învecinate. în acest timp, jandarmii îşi făceau semne din care năpăstuiţii să tragă concluzia că vor fi spânzuraţi, împuşcaţi, îngropaţi. împreună cu preotul, au mai fost bătuţi în aceeaşi zi încă vreo patruzeci de ţărani din aceeaşi comună"1. „Bătăile s-au practicat pe o scară atât de întinsă încât ele au devenit un sistem. Pe străzi, la domiciliu, în localurile autorităţilor, în închisori, românii au fost bătuţi, individual şi în masă, pentru simplul motiv că erau români şi uneori pentru că nu ştiau ungureşte. O pornire de furie oarbă pare a fi cuprins nu numai pe soldaţi, ci şi întreaga populaţie civilă maghiară"2. „In timpul după 4 octombrie 1940, Episcopia de Oradea ia o înfăţişare jalnică, O mare parte din preoţii rămaşi la posturile lor, urmăriţi de jandarmi,, intimidaţi, ameninţaţi cu moartea, deportaţi la închisori şi iarăşi eliberaţi, dar numai cu condiţia de a părăsi ţara, s-au refugiat în România. In felul acesta, din 87 preoţi, câţi erau la 6 septembrie (intrarea armatei maghiare), s-au refugiat 34 preoţi; au fost expulzaţi, în timpul de la 4 -10 octombrie, 12 preoţi şi au mai rămas la posturile lor 41 preoţi, pentru păstorirea altor 108 parohii. Urmăririle, ameninţările şi intimidările din partea oamenilor administraţiei ungureşti: notari comunali, jandarmi etc, n-au încetat nici după datele amintite, s-au continuat şi continuă şi astăzi, atât doar că preoţii rămaşi la posturile lor s-au oţelit în răbdarea
mucenicească"3.
GOLGOTA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE DIN MARAMUREŞ
Redăm din Raportul despre suferinţele Episcopiei ortodoxe române a Maramureşului în urma arbitrajului de la Viena:„Cum ţinta tuturor atacurilor ungureşti era mai ales Episcopia ortodoxă a Maramureşului, în frunte cu episcopul ei, chiar şi în timpurile normale, şi cum această Episcopie, cu întregul ei Consiliu eparhial, într-un moment dat, Duminică 1 septembrie 1940, se trezi fără nicio apărare, serios ameninţată, nefiind în siguranţă nici măcar viaţa membrilor săi, în această situaţie excepţională şi cu totul critică, se convoacă o consfătuire a Consiliului la care iau parte Consilierii eparhiali. Se constată că în faţa bandelor ungureşti iresponsabile, orice jertfă e inutilă şi poate mult
păgubitoare pentru Biserica din Maramureş,  expunându-se  episcopul cu întreg consiliul să fie terorizat şi maltratat de aceste bande iresponsabile. De aceea se hotărăşte: P. Sf. Episcop Vasile împreună cu secretarul şi eventual un consilier să plece la Sibiu, locul designat pentru evacuare şi de acolo la Bucureşti..."4, în Sighet, „reşedinţa episcopală a fost ocupată de armată şi mobilierul ce 1-a găsit în ea confiscat. Capela episcopală, care servea şi de biserică catedrală şi parohială,
a fost demontată şi îndepărtată; crucile de pe Reşedinţă au fost doborâte cu focuri de mitralieră. Clopotele, armonioasele şi scumpele clopote ale Episcopiei, au fost demontate din clopotniţă (...). Toate bunurile şi înzestrările Episcopiei din Sighet şi din eparhie au fost sechestrate şi ocupate, confiscându-se. Părinţii sufleteşti ai satelor, preoţii ortodocşi de preferinţă au fost batjocoriţi în chipul cel mai neomenos, unii maltrataţi şi închişi şi aproape toţi alungaţi"5.

MĂRTURIA EPISCOPULUI NICOLAE POPOVICI DESPRE DRAMA ROMÂNILOR DIN ORADEA
„In ziua de 4 octombrie 1940, pe la orele 11 1/2 s-a prezentat la domiciliul meu un agent secret, însoţit de un plutonier major de jandarmi, înarmat, care m-a somat, în numele legii, să-1 însoţesc, la închisoarea Tribunalului. I-am cerut un răgaz de câtăva vreme, pentru a putea lua contact cu jurisconsultul şi Consilierii Eparhiei, ceea ce mi s-a încuviinţat. După o scurtă întrevedere cu aceştia, am dat urmare somaţiunii ce mi s-a făcut, atrăgând atenţia celor doi agenţi unguri că e de prisos să fiu condus sub baionete, deoarece înţeleg să merg de bunăvoie la închisoare (...). Am fost condus la închisoare. Aici, după ce mi s-au luat datele personale, am fost dat pe mâna gardienilor, cărora li s-au dat instrucţiuni să fiu închis separat într-o celulă (...). Am stat în această celulă până la ora 20:30.    
  Arestările au continuat până în faptul serii. Tot timpul cât am stat închişi, majoritatea gardienilor civili şi militari au avut numai cuvinte de ocară şi batjocură la adresa noastră. Aici am asistat la scene de un dramatism sfâşietor, căci se auzeau plansetele copiilor români înspăimântaţi de groaza închisorii şi a celor întâmplate în timpul zilei. Ostentativ şi în scop de a ne batjocori şi a ne face insuportabilă situaţiunea în închisoare, au pestilenţiat aerul cu golirea hârdaielor WC portative, din întreg penitenciarul (...). Pe la ora 20:30 s-a dat ordin ca toată lumea să iasă în curtea penitenciarului. Femeile au fost scoase în prima curte a penitenciarului; bărbaţii, în alta, alăturată, aşezându-i pe trei rânduri, lângă un zid lung al penitenciarului. Acestui grup am fost ataşaţi şi noi. în faţă era postată o companie de soldaţi, comandată de un locotenent, care provocator,
dădea următoarele ordine: «Drepţi, stânga împrejur! Arma la mână! încărcaţi!». Aceste comenzi erau de natură să ne înspăimânte şi au produs panică în rândul femeilor care, auzind că e vorba de executare în masă, au început a ţipa şi unele au leşinat. Ordinele locotenentului continuau: «Controlaţi încărcătura! încărcate?». Fiecare şef de pluton a raportat în parte executarea planului dat, repetând comanda: «Gata de tragere!».
Aproape toţi eram convinşi că vom fi împuşcaţi, toată regizarea acestor demonstraţii era ca să ne insufle această credinţă. S-a dat ordine soldaţilor să ne înconjoare. Abia în acest moment ni s-a comunicat că vom merge la gară să ne îmbarcăm pentru o destinaţie necunoscută. Am ieşit din penitenciar, urmând convoiul femeilor, înconjuraţi de un foarte puternic cordon de soldaţi, sub comanda locotenentului (...). Ne-a stârnit o mare nelinişte şi surprindere faptul că am găsit în lungul Bulevardului Regele Ferdinand, artera principală a oraşului, înşirate tancuri, motociclete şi camioane, împreună cu soldaţi înarmaţi. Mulţi dintre noi am fost brutalizaţi în cursul drumului până la gară...
Aici, după aproximativ jumătate de oră de aşteptare, înghesuiţi într-o curte strâmtă, locotenentul a crezut că e necesar să ne atragă atenţiunea că, datorită unui regim de favoare, se îngăduie membrilor aceloraşi familii să plece împreună. Când am fost chemat să mă urc în vagonul de marfă, nu am fost scutit de cuvintele triviale ale câtorva soldaţi şi de observaţiile ironice ale unui funcţionar superior din gară, care a strigat: «Domnul episcop urcă în vagonul de dormit». După ce am fost introduşi într-un asemenea vagon, în număr de 40 persoane, uşa a fost închisă şi plumbuită, fără să mai fie deschisă decât peste 13 ore în staţia de frontieră la Lokoshaza. Menţionez că în vagon nu era niciun scaun sau vreun alt articol de confort, care să ne facă suportabilă această penibilă călătorie. Toată noaptea ne-am chinuit în picioare, fără a avea posibilitatea de a închide ochii. De asemenea aerul era complet confinat din cauza faptului că vagonul nu era aerisit şi a faptului că flecare îşi făcea necesităţile corporale în vagon.
A doua zi dimineaţă, la orele 6, sosiţi la  Lokoshaza,  deşi  cerinţele  noastre
au fost insistente să ne permită a ne scoborî pentru câteva minute, fireşte fiecare pe rând, cererea, ne-a fost refuzată.. S-a îngăduit doar femeilor şi copiilor să coboare, după parlamentari de aproape trei ore şi jumătate. în această gară de frontieră am staţionat 4 ore, după care trenul a plecat spre Curtici. Aici am constatat, cu mirare, că staţia nu era anunţată de sosirea noastră. Se anunţase doar staţiei sosirea unui tren cu marfă specială. In Curtici am stat, cei 285 expulzaţi, 3 ore."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vă salut! Vă rugăm folosiţi comentarii decente în duh ortodox!