Vă prezint o serie din cele mai impoortante interviuri ale Pr Justin Pârvu în legătură cu problema ecumenismului, a actelor biometrice şi alte probleme actuale
„Să nu risipim turma! Cum să nu fie risipite oile când
păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de propria lor frică şi laşitate”?
Părinte, știți foarte bine că a fost acest miting
împotriva
actelor cu microcip, la care am participat și noi. Mulți
spun că atmosfera de acolo a fost una de rugăciune şi un protest paşnic prin
care s-a cerut alternativă simplă la cardurile de sănătate electronice. Din
păcate majoritatea reprezentanţilor mass-mediei au prezentat manifestația
în defavoarea noastră, încercând să ridiculizeze prezența
noastră acolo, intervievând mai mult bătrâni sau cerșetori
care se aciuaseră pe lângă manifestanți și banalizând evenimentul. Credeți
că a avut vreun efect pozitiv acest miting?
Bineînțeles că cei care au fost prezenți
acolo și-au făcut datoria față de societatea în care trăiesc, față
de neamul din care se trag, față de generația
de mâine. Acești oameni au riscat atât imaginea și
poziţia lor socială, cât poate și pâinea de la gură. Aceștia
sunt modele și repere pentru generația de mâine și
sunt dovada existenței unei rezistențe de luptă împotriva abuzurilor
acestui sistem ce se impune din ce în ce mai dictatorial. Acest sistem de
control total la un moment dat se va întoarce împotriva noastră, a cetățenilor
şi abia atunci vor înţelege cei care au ridiculizat și
nu au înțeles jertfa acestor oameni.
Dar mai presus de acestea, pentru mine acest
miting a fost mai mult ca un examen pentru societatea ortodoxă românească. Un
examen cu rezultate foarte slabe pentru cinul preoţesc în general, pentru că ei
trebuiau să fie primii, în fruntea poporului și în număr cât
mai mare ca să fie exemplu de jertfă pentru credincioși.
Dar ei au fost de fapt ultimii. De aceea sunt şi foarte dezamăgit, pentru că
dacă preoţii nu au răspuns la apelul acesta, la strigătul disperat al turmei
pentru ajutor, înseamnă că noi nu mai avem preoţie. Nu mai are cine propovădui
cuvântul adevărului în faţa credincioşilor. Care adevăr îl propovăduiesc ei? Degeaba
vorbești cuvinte frumoase pentru Evanghelie dacă nu vezi că
Hristos este în aproapele, în aceștia mai mici ai tăi. Deci pentru ce
mai stăm noi în altar şi apărem în faţa bieţilor oameni? Ei vor să audă ceva de
la noi, să spunem ceva turmei acesteia, să înveţe ceva de la noi. Nu mai are însă de
la cine, cum spune psalmistul: „toţi netrebnici ne-am făcut”. Sunt foarte
deprimat când văd un preot că îmi trece pragul acestei chilii şi nici nu pot să
îl mai privesc, că e ţepos în convingerea lui şi se face că nu ştie despre ce
este vorba. Nu este o atitudine creştină. Nu ştiu ce spun ei credincioşilor din
faţa altarului. Ce atitudine au ei faţă de pericolele ce ne înconjoară? Post şi
rugăciune – e uşor de zis, când şi aşa biata mamă nu mai are ce pune copiilor
ei pe masă. Nu prezintă realitatea vieţii în care trăim, se tem să spună un
adevăr. Se pierd oamenii cu grămada, cu naţiunile, nu numai câţiva, nu doar ca
indivizi. Şi ei stau liniştiţi. E o situaţie foarte grea, pentru că am ajuns la
cuvântul Scripturii: „bate-voi păstorul şi se vor risipi oile”. Să nu risipim
turma! Cum să nu fi risipite oile când păstorii sunt bătuţi şi pironiţi de
propria lor frică şi laşitate?
Asta poate şi datorită faptului că unii nu
înţeleg pericolul acestor cipuri şi chiar ne acuză pe noi că facem dezbinare în
Biserică pentru o problemă care nu este așa de semnificativă şi capitală în
mântuirea noastră.
După cum spun și Sfinții
Părinți, mai bine o biserică împărţită decât una rătăcită. Cum
să nu fie o problemă majoră lucrarea masoneriei azi în lume, că până la urmă aici
ajungem, aceasta este în spatele acestui sistem? Cipul nu este altceva decât
lucrarea masoneriei și cel mai bun mijloc de a subjuga Biserica şi fiinţa
umană, de a o depărta, uşor, uşor, pe nesimţite de Creatorul său. Dacă noi ne
facem că nu există acest rău luciferic, masoneria, înseamnă că nu avem răspuns
la niciuna din problemele şi necazurile oamenilor de azi. Înseamnă că ne facem
că nu vedem nimic rău. Cipul este propaganda masoneriei şi acceptându-l dăm curs
şi putere acestei organizaţii dubioase care vrea să îl instaleze pe antihrist
ca lider mondial. Dacă oamenii nu conştientizează că sunt societăţi secrete
care conduc din umbră, nu vor înţelege nimic. Răul și
fărădelegea nu se mai lucrează la lumină, se lucrează în ascuns. Nu mai sunt
închisori şi prigoană ca pe vremea comunismului, au altă metodă, de a ne
obişnui şi a îndrăgi tehnica şi cipul, care deocamdată par folositoare, ca ei
să ne subjuge şi să ne controleze permanent ca într-o închisoare invizibilă,
dar cu mult mai puternică.
Cum să nu se descurajeze creştinul simplu când
vede că nu mai are susţinere duhovnicească din partea păstorilor duhovniceşti?
Oamenii nu au de ce să se descurajeze, pentru
că cei care au fost acolo sunt bine documentaţi şi informaţi şi ştiu ce
pericole ne pândesc, aceştia ştiu mai bine decât păstorii lor ce să facă. Și
la protest au fost majoritatea intelectuali cu o poziție
în societate, medici, profesori, ingineri, și nu doar analfabeți
așa cum a vrut să prezinte mass-media. Mă doare sufletul
pentru cei care din neştiinţă cad în capcanele şi mrejele acestui sistem
antihristic. Sunt sigur că oameni ar fi fost mai mulţi dornici să vină la acest
miting, în număr mult mai mare (pentru că, să nu uităm, au fost 1 milion de
semnatari împotriva actelor biometrice), dar foarte mulţi dintre aceștia
nu au avut un ban să plătească drumul până la Bucureşti, sau poate au avut
serviciu sau nu au știut. Şi cine a vrut să fie la datorie a riscat. În
împrejurări grele creştinul trebuie să aibă o limpezire a lucrurilor, o catehizare din
partea preotului care nu a existat. Și poate că mulți
nu au știut.
Ce părere aveţi despre ierarhii ortodocşi
care, în frunte cu Patriarhul ecumenic, au participat la întronizarea papei
dând chiar sărutarea păcii la liturghia lor catolică?
Este o situaţie cum nu se poate mai vitregă,
foarte primejdioasă pentru noi, creştinii ortodocşi, şi nu doar pentru
ortodocşi, ci şi pentru lumea catolică de altfel care nu cred că are ceva în
comun cu evreii şi budiştii şi musulmanii, care au fost invitaţi la
întronizarea Papei. Cum să mai ajuţi tu prin dialog ecumenic, să îndrepţi un catolic
la adevărata credinţă a Sfinţilor Părinţi când tu însuţi, ca şef al
ortodocşilor, te pupi cu papistaşii şi cu evreii, pe care îi consideri fraţi cu
tine de credinţă? Doar pentru că suntem creaturi ale lui Dumnezeu??? Ei vor să
niveleze toate religiile într-una şi nu mai cântăresc diferenţele majore, ci
doar micile asemănări, pentru aşa-zisa pace falsă. Nici catolicii nu cred că
sunt împăcaţi aşa deplin cu situaţia aceasta de vânzare a creştinismului, încât
să te aliezi şi cu musulmanul. Este o demonizare a lumii. Iar ierarhii noştri
ortodocşi nu fac altceva decât să joace un teatru care dă bine şi pe care sunt
obligaţi să îl dea cât mai bine, la ordinele stăpânilor lumii. De altfel în
adâncul lor nici ei nu au o convingere solidă despre acest ecumenism, dar nu au
curajul să se opună acestui curent, să se opună masoneriei care le impune acest
ecumenism şi nivelare a credinţelor. Sunt nişte păpuşi care însă au pierdut
harul adevărului, care doar mimează adevărul. Dar nu îl mai deţin. Se sărută cu
ereticii, dar duc pe umerii lor răspunderea căderii unui neam, a unei biserici
în apostazie. Îi întreb şi eu pe aceşti ierarhi dacă îi îndreptăţeşte vreun
canon să fie eretici?
Iar acest papă, Dumnezeu să îl ierte, are un
rol malefic nemaiîntâlnit pentru creştinătate, pentru omenitate, pentru
neamurile creştine.
Da, aţi văzut că şi acest părinte grec
Elpidie, care face misiune în Africa, a profeţit înainte cu trei luni ca papa
să îşi dea demisia, că acest papă va fi înlocuit cu alt papă care va veni ca
unul din profeţii mincinoşi înainte mergători ai antihristului.
Da, îl apreciez foarte mult pe acest părinte.
Şi am rămas impresionat de dragostea lui pentru lumea aceea uitată din Africa
şi cum copiii aceia negri, neajutoraţi, roiau în jurul lui ca în jurul lui Hristos.
Daca aş fi fost cu 20 de ani mai tânăr, în Africa m-aş fi dus şi eu, acolo unde
civilizaţia aceasta dezvoltată lipseşte. Acest părinte Elpidie este un far
călăuzitor pentru creştinătatea de azi.
Cum vedeţi această mediatizare intensă a papei
şi imaginea de aureolă pe care i-o creează mass-media? Acest papă este filmat
adesea spălând picioarele bolnavilor, deținuților şi alte
fapte de milostenie cu care se afişează.
E uşor şi plăcut să faci pe milostivul în faţa
presei ca toată lumea să te laude. Nu asta e milostenie. Milostenia este să nu
ştie stânga ce face dreapta şi de altfel ar trebui să stea în mijlocul
necăjiţilor tot timpul, nu doar când vin presa şi televiziunea.
Asta e o falsificare, bombonele pentru copii.
El dictează şi programează dinainte câţi săraci să vină şi ce oameni bolnavi ca
să dea mai bine în ochii lumii. Asta e un fel de praf în ochi pentru creştini,
nicio realitate de altfel.
Credeţi că va cuceri lumea cu astfel de
atitudine?
Nu sub nicio formă. Nu va face decât o zarvă
mare în lumea creştină încât o să fie huiduit şi de ai lui.
Cum vedeți urgentarea sinodului panortodox,
care a fost anunţat pentru luna iunie?
O să facă ei, dar va fi ce s-a întâmplat cu
sinodul de la Ferrara-Florenţa. Tot aşa va fi şi acum, vor fi aceleaşi dispute
dogmatice şi, slavă Domnului, vom mai avea nişte ierarhi care cred eu că nu vor
ceda Ortodoxia. Şi doi, trei dacă sunt, e suficient. Avem datoria însă să ne
rugăm pentru ca Dumnezeu să îi păzească pe ierarhii ortodocşi în dreapta
credinţă, pentru că altă salvare nu mai avem decât în mila lui Dumnezeu. Dacă
ne vom ruga, vom îndupleca milostivirea Sa. În cea mai mare măsură, masoneria
şi-a atins scopul, de aceea şi iese la iveală să îşi finalizeze planurile.
Dar am credinţa că Dumnezeu va lumina sufletele
acestea tinere, şi va aduce câte o lumânare în întunericul acestui veac. Mila
lui Dumnezeu şi harul de sus, acestea au condus Biserica purtată pe aripile
Duhului Sfânt. Preoţii de azi care tac, se vor convinge ei înşişi de aceste
pericole şi se vor îndrepta.
Cum catalogaţi gestul maicii stareţe de la
mănăstirea Văratec, care a penalizat maicile pentru faptul că au înaintat Casei
Naţionale de asigurări refuzul cardului electronic de sănătate? Iar în urma
multelor ameninţări, maicile au cedat şi au fost obligate să îşi ceară iertare
pentru gestul lor, semnând chiar un document prin care se deziceau de
atitudinea lor.
Acest episod seamănă cu un episod de la
puşcărie, din viaţa puşcăriaşilor din lagărele comuniste. Aşa sunt şi unele
mănăstiri acum – lagăre comuniste. Este ceea ce am trăit şi eu în lagărul de la
Baia Sprie. La o perioadă regulată de vreo 2- 3 ani, securitatea făcea nişte
sondaje printre deţinuţii politici. Şi ne chema anchetatorul la birou,
ademenindu-ne cu vorbe dulci: „Uite ai atâţia ani de puşcărie şi încă mai ai…
nu e păcat să îţi iroseşti tinereţea aici in închisoare? Nu te impresionează
faptul că ai rămas un om de nimic în societate şi viaţa ta este ratată?…” Dar
noi nu ne lăsam impresionaţi de această bunătate falsă, care era un şiretlic.
Şi îşi continua cântarea: „Iată, dacă vrei să ai o bucurie a libertăţii şi să
îţi putem uşura situaţia asta grea, uite noi întindem o mână de ajutor şi dacă
poţi ia oleacă de hârtie, treci în biroul celălalt şi semnează că îţi pare rău
pentru ce ai făcut”.
Şi ajunge şi la mine anchetatorul şi își
spune cântarea lui de partid. Şi la urmă mă întreabă: „Ce impresie ai?”
„Domnule, nu am absolut nicio impresie”, îi
răspund. „Doar că mai am încă 9 ani de puşcărie şi cred că oi termina”.
Şi el insista: „Dar chiar aşa îţi arunci viaţa
şi tinereţea pe nimic?” „Nicio problemă, i-am răspuns, eu am aruncat-o încă de
copil de 18 ani când am intrat în mănăstire, să mor pentru Hristos”. Nu le
convenea: „Măi, banditule, când m-oi ridica de pe scaun şi ţi-oi arăta eu pentru
ce mai ai de trăit…” Şi te lua şi te zgâlțâia oleacă, important era să nu ne
lovim la cap.
Ei bine, aceste anchete ademenitoare se
întâmplau din doi în doi ani. Dar noi aveam deja o experienţă de temniţă şi
nu dobândeau nicio informaţie de la noi.
Securistul ieşea cu un dosar gol goluţ afară. Trebuia să defaimi pe cineva, să
dai măcar un nume, nu scăpai doar cu o desolidarizare, lepădare de convingerile
tale şi să accepţi reeducarea de către Partidul comunist. Sigur, la un deţinut
mai cu renume, veneau câte trei securişti deodată, nu doar unul. Veneau cu
planuri, proiecte să te convingă de realizările Partidului. „Uite, domnule,
Lacul Bicaz, uite ce realizare!…” şi îmi arăta poze. „Da, domnule, Lacul Bicaz,
dar ştii dumneata ce era sub acest lac? Trei biserici, patru şcoli, o casă de
copii, un spital şi locuinţele oamenilor. Unde sunt toate acestea acum?
Întreabă-mă pe mine că eu sunt de acolo”. Rămâneau şi ei uimiţi la ce le
spuneam. „Pot să vă spun şi cine erau directorii la aceste şcoli, dar nu vreau să
vă încarc memoria”…
Cam acelaşi lucru s-a petrecut şi cu maicile
noastre de la Văratec. Ele, sărmanele, de frică să nu le ia rangul, scofia (de
parcă ar fi mare slavă), au semnat, ademenite că vor fi reabilitate acolo, că
le pare rău şi au promis că data viitoare vor fi ascultătoare. Şi-or fi primit
ele scofiile înapoi dar s-au dezbrăcat de slava lui Hristos, pentru că nu au
suferit puţină batjocură pentru lumea aceasta trecătoare. De aceea, un novice
trebuie să fie cu mare atenţie în ce mănăstire intră. La vedere, sunt flori
frumoase, icoane pictate care mai de care şi veşminte preoţeşti împodobite
frumos, dar esenţa, viaţa duhovnicească, este putredă de tot. În astfel de mănăstiri găseşti de fapt un
sistem securist, un stat poliţienesc. Bineînţeles că nu este aşa peste tot.
Acest spirit poliţienesc este în firea lor, a
stareţilor, pentru că atunci când s-a închegat dinastia asta a stareţilor prin
mănăstiri s-a stabilit tot pe acest criteriu de devotament către Partid.
Sinaxele stareților nu erau altceva decât nişte şedinţe de partid. Se aşezau cu burţile pe scaune şi cu
bastoanele în față aşteptau să se termine şedinţa şi să meargă la o a doua
ediţie de petreceri…, ce ştiau ei despre problemele Bisericii şi ale
societăţii? Habar nu aveau ce substraturi aveau aceste şedinţe şi care era rădăcina
acestor şedinţe, aşa de neputincioşi şi slabi erau. Dar nici nu puneau stareţi
buni inteligenţi şi cuvioşi la conducere, nu cumva să se împotrivească vreunul.
Aşa e şi acum. Care se supune mai uşor la ordin şi care dă tributul mai uşor…
dacă era vorba să îl întrebi pe unul din aceşti stareţi dacă se desolidarizează
de partid şi de crimele pe care le comitea, se făcea că nu ştie nimic. Cum să
se dezică el de partid care îi dădea un salariu foarte mare pentru acea vreme,
ca al directorilor?
Era şi mândria şi poziţia asta a lor de
stareţ. Vai de mine, să dai afară un stareţ! Era cea mai mare crimă şi ruşine
să renunţi la demnitatea asta de lux în societatea românească! Dar
comportamentul multora din aceşti stareţi era mai nedisciplinat şi bădăran ca
al unei ţărănci. O mână de săraci ţărani simpli a făcut mult mai mult decât o
mână de aşa-zişi stăreţoi.
Suntem printre primii europeni care introducem
acest card, numit inteligent, în sistemul de sănătate? Ce mai putem face să îl
stopăm?
În ce constă inteligenţa şi genialitatea
acestui sistem? Că vor şti mai multe informaţii despre noi? Est inteligent
pentru ei, dar noi rămânem întârziaţi. Tot Marx, Engels, Lenin au rămas. Acum
nu vine să te mai întrebe ca la anchete, acum îţi dai de bună voie acordul să
fii anchetat permanent. Nu trebuie cedată lupta aceasta şi avem datoria de a
continua, fiecare după puterile sale, unii prin conferinţe, alţii prin
demersuri legislative, unii prin cuvânt, fiecare să îşi facă datoria în faţa
lui Dumnezeu şi aşa, cu inimile smerite, vom primi şi ajutorul şi harul din
Lumina Sa.
Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat
de Monahia Fotini, 3 aprilie 2013, apărut în numărul 28 al revistei ATITUDINI
Este vremea muceniciei!
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi
ai acestui neam
Cu multă durere şi
îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa
lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest
val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi
pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns
într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc
asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii
acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări
mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru,
al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi
aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în
care ne aflăm.
De aceea, fiii mei,
vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu
începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui
Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi
fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi
să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului, a cărui nouă lucrare acum este să
pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa
şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi
sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci,
şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă
sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce
are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei“(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne
aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de
guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi
supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt
oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele şi
permisele auto acest cip biometric ce conţine amprenta digitală şi imaginea
facială. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru
nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de
codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un
întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului.
Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate
pentru controlul absolut al fiinţei umane. Dragii mei, după cum proorocesc
Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să
nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu
primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin
moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi
originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de
la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar
câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor
voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de
Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun:
este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura
cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu
propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi
nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este
mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie
foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au
protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului
total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta
patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul
Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică.
De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi
altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele
vecine au încercat să scape de comunism, să-şi
impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar
România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a
îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns
astăzi putregai. La noi în biserică situaţia este destul de anevoioasă deoarece
credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale
lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont
de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă deoarece dacă
el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie,
din societate - ignoranţa e cuceritoare.
Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el
trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu
viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?- „Voi aţi fost
încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul
Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa
zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel
fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi
îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se
încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a
adevărului de credinţă prin ecumenism, se vrea înregimentarea şi uniformizarea
pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are
cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi,
părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele.
Suntem noi dispuşi ca Brâncoveanu de altădată să facem sfinţi din copiii
noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi,
biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului avem datoria să
spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar
în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti
catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă
preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul
credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau
doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia
şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi
miniştri.
Vă cer, aşadar, în
numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine
înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care
este în ceruri. Iar de cel ce se va
lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui
Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să
abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor,
renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim
plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească
Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru
tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme,
prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această
răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost
deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul
acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în
parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne
dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici
fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă
oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru,
şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem
spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi –
pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator
să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în
faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi
salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle
şi să se dumirească.
Acum e timpul
jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române
drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să
te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact
ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi
aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi
sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la
capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în
dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru
cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre
să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei
pe care o păstoriţi.
Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Arhimandritul Justin Pârvu
_________________________________________________________________
Noul apel al parintelui Iustin Parvu 25 Februarie 2009
Apelul acesta pe
care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de
controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc
pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului,
nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui
popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat
ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai
trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc
sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei
care nu şi-a stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. Cu multă
durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie,
prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să
văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea
oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o
lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox
parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât
participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători
faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o
devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii
noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute
nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul
nostru le-a sesizat mai repede.
Adevăratul om de
cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele
lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte.
Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr,
un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult
prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost
mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a
fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine
este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se
simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de
literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte
vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!
Nici tăcerea
sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o
misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la
aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot.
Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar
al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor
pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din
libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi , nu ne pune cip. Aceasta este
dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică
Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un
pericol terorist.
Tăcerea noastră
înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin
tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l
pregăteşte stăpânirea acestei lumi.
Cât pentru păstorii
noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?
Parintele Justin Parvu
___________________________________________________________________________
Interviu cu
Părintele Justin: Noi mergem tot cu mucenicia! Aşa mergem până la moarte şi nu
renunțăm!
(în avanpremieră din
revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010)
-Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu
privire la problema cipurilor. Ați folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulți s-au scandalizat. Poate Sfinția Voastră ați avut o altă înțelegere a termenilor decât au înțeles ei. La ce v-ați referit?
-Când m-am referit la cădere din Har, n-am
căutat să desființez
ființa umană în
divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul,
chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde
lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o ființă care nu poate trăi
izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui
Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existența aceasta, poate să
ducă o viață
pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de
divinitate, în care trebuie să se mişte toată viața.
Evident că Harul creşte sau descreşte în viața
omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care
a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălțimea aceasta dorită
de Creator. Dacă însă omul acceptă să se
lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează
în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voința rea a omului.
Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanță cu voința Lui. Dar în momentul
în care noi nu ne mai aflăm în concordanță
cu voința
lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.
În conştiința noastră, îngerul
păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul
numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta,
în măsura în care noi dorim să trăim viața
asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la
Botez „ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai
mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica
pe om la înălțimile
de la care el căzuse! Această ridicare şi sfințenie
a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează
cu fiecare în parte.
Când am spus că se
pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, ființială. Ci este mai mult o răcire în raporturile
noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viața omului, poate duce la o pierdere mai
mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiți în răutăți şi în
compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai
anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se
pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăți, a uitat frumusețea Dumnezeirii, a
uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăți, Dumnezeu îi poate
lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin
conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent
cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puțin Harul Domnului,
prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi
de puțin, prin
gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală
prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceții antihristice.
-Din acest motiv mulți v-au acuzat că sunteți prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea,
înseamnă că nici lepădare nu e.
-Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea
înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică
lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât
simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud
despre preoți
şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine
ar tăcea. Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunță la toate cele
lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca
asceți trezvitori,
nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri?
Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe
nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii „au
datoria de a lumina prin viețuirea
lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit
într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau
needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a
fost crescut în Tradiția
Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom
lupta împotriva compromisurilor, ceilalți nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovați pentru generațiile viitoare pentru că nu le-am lăsat
un model de rezistență? Dacă noi primim acum cipul, ceilalți de după noi vor
primi liniştiți
pecetea.
Au căzut oameni şi
cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziție de înger, sau
putem să ne situăm pe poziție
de demon, în funcție
de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienți
că, tot ceea ce lucrăm în viața
noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu
atât mai mare cu cât viața
noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer,
aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viața
noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viața
şi voința
lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât
dacă purtăm acelaşi veşmânt.
Poziția căzută a omului a
fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este
nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui.
Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la
nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul
din care-am căzut.
-Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?
-Cu ajutorul lui
Dumnezeu, sigur că da. Vedeți
dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este
destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălțime
Schimbarea la Față
a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la
înălțime? De ce se
duc creştinii noştri, la 6 August, pe munți,
la înălțime?
Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălțime. Că una este să
te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o
înălțime de 500 de
metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte
viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa
este şi cu viața creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălțime în virtute şi în necompromis, cu
atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele.
Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de
vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfințenia
cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se
întâmplă fenomenele cotidiene ale vieții:
prigoană, osândă, batjocură, nemulțumiri
şi greutăți.
Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a
compromisului cu bucuriile şi comoditățile
acestei lumi.
-Vreți să spuneți că, pe cât eşti mai la înălțime, pe atât eşti mai responsabil şi te
fereşti de orice cădere şi compromis?
-Deci cu cât te
găseşti mai la înălțime,
cu atât vezi şi gândurile şi bogăția
şi frumusețea
lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poți
deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrățişezi pe toată
lumea, şi pe cel care-ți
vrea binele, şi pe cel care-ți
vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viață, decât Hristos. Şi
cu cât ne vom sui la înălțime,
cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar
de la înălțime
se disting lupii din spatele măştilor.
-De ce considerați primirea cipului o lepădare aşa de gravă?
-Am să vă povestesc
ceva din închisoare. Viața
în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înțelege decât cel ce a
trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne
mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineață,
nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau,
de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu
zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumusețile
şi bogățiile
lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile
lor. Era una şi aceeaşi pentru mine „ori
era viața aceasta, ori moartea. Eram împăcat
cu toate stările de lucruri, şi cu viața
noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepțiile şi trăirile
noastre erau mult mai apropiate de viața
nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul
întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de
deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte.
Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la
sfârşitul vieții.
Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poți
rata şi şansa aceasta şi să nu îți
mai revii. Pentru că noi, chiar dacă
aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiți de încercări ce porneau de la mici
compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputință şi inconştiență. Era o grea
ispitire şi cernere.
Venea un caraliu şi-ți punea în față o hârtie sau două,
îți dădea un
creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până
atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulți
credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi mențin credința în suflet, pot
merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa,
dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere „foarte puțini erau cei care
îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiți ca şi Mântuitorul
pe Muntele Carantaniei „li s-a pus în față
libertatea, li s-a pus în față
familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinței. Unii au cedat
pentru o țigară
sau pentru un blid de mâncare, ce ți
se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă „țigări, erau pepeni,
erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe
inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de
„rațiune”. „Uite
câte le pierzi tu, câte ai tu în față
şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în
libertate, ca noi să-ți
reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie.
Noi avem putere să-ți
reducem, în măsura sincerității
tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau
aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îți dădeau o limuzină,
şi te făceau să crezi ce spun ei.
-Cred că lucrau şi cu putere satanică.
-Lucrau cu toate
puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un
moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, frații tăi de suferință, dar te rupeai şi
de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai
informațiile
pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu,
şi de lume. Şi foarte mulți
dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere,
într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi
cuprindea o boală, o tristețe,
o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.
-Dar sufleteşte îşi reveneau?
-Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după
ea. Nu-şi mai reveneau, puțini din ei care îşi mai reveneau.
Şi pe aceştia îi țineau
izolați, ca să nu
aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi
izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni.
Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din
viața politică,
din această viață
satanicească de temniță.
Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa,
într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te
chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de
an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi
lepădat de neam şi de credință
„aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea
era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta
nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu
s-au lepădat simțeau
durerea numai înafară, dar înăuntru simțeau
bucurie covârşitoare.
-Îți trebuia probabil o pocăință ca a lui Petru ca să-ți revii.
-Da, dar e şi mai
greu pentru unul care nu are o temelie solidă a credinței. Au fost
încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o
modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale
s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.
-Şi credeți că n-au găsit?
-Au găsit,
într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital.
Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului. Păi se pot controla simțirile de la distanță. Măcar înainte duşmanul îl aveai în
față. Aici nu ştii de unde te atacă. Aici
nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine
cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai
satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieții
umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice,
că greu îți
vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va
păzi. Va trebui să iasă pustnicii din
pustietăți şi să-i învețe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de
năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată.
Încă mai sunt pustnici bineplăcuți
lui Dumnezeu, neştiuți
de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcați într-o chilie,
nemişcați
într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar
să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin fața chiliei lui; nu
are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a
contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile
lor, la fel trebuie să fie şi viața
noastră ortodoxă. Va trebui să ne învățăm
ochiul şi simțurile
de a nu privi frumusețea
materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.
Viața noastră ortodoxă
este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea
metode diabolice. Dar noi mergem tot cu
mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunțăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla,
aşa a fost generația
de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăție Fiara bolşevică.
Şi prin ei s-a format temelia, esența
vieții creştine,
ca o oglindă vie pentru viața
occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a
Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferința noastră, de toate
chinurile şi morții
pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi
va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât
şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că
românii urcă munții,
piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumusețea şi bucuriile
raiului de dincolo.
-Părinte, ce virtute sau faptă credeți că ne poate păzi în vremurile acestea
şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?
-Lepădarea de sine.
Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate
chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la
noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea
lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat
şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate
aşa-zisele bucurii ale acestei vieți
pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi
înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menținem
o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu
cădem în deznădejde. Păzirea de
deznădejde „aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienți că omul este în
orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de
material.
-Credeți că vom prinde vremurile apocaliptice?
-Acum este de abia
începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie
acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem
deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeți cum pot ei provoca
şi cutremure, şi inundații,
şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi
amintesc, pe front erau şi soldați
cinstiți,
jertfitori, şi alții
care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toți cei care se
lăcomeau la bogăția
şi averea acestor necăjiți,
întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviație şi toți aceşti oameni erau
doborâți.
Iar ceilalți
mergeau fără grijă şi nu aveau nicio pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite,
acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.
-Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieții duhovniceşti este să te gândeşti
întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral,
în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?
-Măi, creştinii
trebuie să învețe
să renunțe,
să dăruiască; să poată împărți puținul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de
rezistență a noastră în fața vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu
atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că
adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi
în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru
este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferințe. Aplicarea noastră
practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferințele, durerile, nu
numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti. Acum or să vină şi cipurile
acestea şi alte metode de control al minții.
Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi
căderea şi pierzarea multora. Vor cădea
toți cei care sunt legați de cele pământeşti.
Nu poate să lase bogatul bogăția
lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului
că nu trebuie să ia cipul acesta. Câți
dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziție de suferință, de răbdare şi de
a purta crucea? Foarte puțini.
Dar, ca întotdeauna, nu cei mulți
duc poverile şi greutățile
crucii, ci cei puțini,
cei aleşi.
Dumnezeu să ne ajute
în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată
dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor:
„Veniți la mine toți cei osteniți şi eu vă voi
odihni pe voi”. Amin!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Vă salut! Vă rugăm folosiţi comentarii decente în duh ortodox!